Boala psihosomatică este un scurtcircuit al vieții emoționale

Rhea Cristina în dialog cu Marinela Andonii

Marinela Andonii este un nume sinonim cu grija pentru oameni. Cu înțeles față de cunoaștere și călăuzire a semenilor.

Medic, psiholog, asistent medical, soție, mamă a doi copii, a avut mereu această dorință de a-i ajuta pe cei din jurul ei, de a fi alături de ei, iar sănătatea și vindecarea au fost cuvintele-cheie care i-au însoțit întreaga viață până acum. Greutățile au fost multe, dar a reușit să-și croiască un drum propriu, împletind cele două profesii, nuanțându-le și individualizându-le cu amprenta personalității sale, cu note definitorii de hotărâre și conștiinciozitate.

După absolvirea Liceului sanitar din București în 1989, timp de 7 ani a fost asistent medical la Spitalul Județean Călărași. A urmat Facultatea de Psihologie și un Master în Terapii cognitiv-comportamentale și hipnoză clinică, coordonat de Profesor Irina Holdevici, ambele la Universitatea Titu Maiorescu. Din 2004 devine psiholog, având propriul său cabinet de psihologie în Călărași. Ulterior, este licențiată a Facultății de Medicină, Universitatea Titu Maiorescu, cu Rezidențiat în Medicina de Familie.

Dar, înainte de toate, este omul care iubește să își ajute semenii, să le fie alături. Și astfel, job-urile alese au fost și sunt dintre cele mai riscante: medic la Stația de Ambulanță Călărași (2019-2020), medic UPU la Spitalul Județean de Urgență Călărași (2020-2021) și, din 2022, este din nou medic la Stația de Ambulanță Călărași.

În paralel, a obținut o serie de atestate de specializare – Atestat urgențe prespitalicești Spital de Urgență București, Atestat UPU Spital Universitar de Urgență București, Atestat Ozonoterapie –, care i-au întărit performanța profesională.

Deține bucuria de a comunica simplu, deschis și sincer cu semenii, învățându-i ce înseamnă iubirea, viața, frumosul. Fiindu-le, la rându-i, un exemplu binefăcător de depășire a propriilor limite, de curaj, conștiinciozitate, alinare și învingere a obstacolelor.

Rhea Cristina: Ca specialist în sănătate, în cercetările și experiența dumneavoastră îndelungată, v-a preocupat conștientizarea rădăcinilor emoționale ale bolilor și problemelor de sănătate, atât fizice cât și mentale ale oamenilor. De ce v-a atras psihosomatica, această știință importantă în zilele noastre, devenind astfel specialist în vindecarea traumelor?

Marinela Andonii: Adevărat, m-a preocupat, de fapt a rulat mereu pe fundal. Însă, o structurare mai atentă a avut loc în urmă cu doi ani, când mi-am luat un an sabatic, dictat mai mult de refacerea sănătății, dar binevenit după mulți ani de muncă, învățătură, crescut copii, perioadă în care am avut timp să mă gândesc la mine, să pun lumina prin ungherele sufletului și să mă întreb: „Care a fost motivația ce mi-a oferit energia să parcurg tot acest drum?”

Iată ce răspunsuri mi s-au relevat.

Unele dintre evenimentele vieții și ale neamului mi-au conturat drumul profesional.

Am crescut cu trauma tatălui meu care la vârsta de 9 luni și-a pierdut tatăl, proaspăt întors de pe front. A suferit de pneumonie. „În acei ani, penicilina în România nu apăruse”, povestea resemnată bunica. Abia în 1955 a luat ființă prima fabrică din România și din sud-estul Europei, care producea penicilină, construită la Iași. Tatăl meu a fost crescut doar de bunica, în vremurile grele de după război și foamete, adevărat, și cu sprijinul familiei extinse, cum se întâmpla în acele vremuri.

Am crescut și eu la bunica paternă până la vârsta de 4 ani, părinții lucrau în fabricile vremurilor iar mamele puteau sta acasă cu copiii doar 6 luni. În acest fel, am avut ocazia să copilăresc pe  meleaguri de vis în vechea și bătrâna Dobrogea. Satul copilăriei m-a format legată de natură, așa că și acum încerc pe cât se poate să am cât mai multă natură în jur, iar blândețea, simplitatea și credința bunicii mi-au fost călăuze.

În primii 14 ani de viață am pierdut câțiva oameni dragi și importanți. Străbunicul patern, pilon important al neamului, om cu condiție intelectuală, de la care au rămas câteva îndemnuri de viață, ne-a îndemnat să nu ne apucăm de politica ci să ne vedem de învățătură – și până acum acest deziderat a fost respectat. Apoi, bunicul matern, fratele mamei, nașa mea de botez, aceștia din urmă având vârste tinere.

Îmi amintesc ziua în care mergeam cu mama în vizită la fratele ei și mi-am conturat această imagine mentală pe care am descris-o într-o compunere la școală. Îmi imaginam cum eu, într-o bună zi, voi păși pe culoarele spitalului și zi de zi voi avea grijă de pacienți.

În scurt timp, acest lucru s-a întâmplat, am susținut examen la Liceul Sanitar din București și am intrat. Concurența era mare: 3-4 pe un  loc. Am fost a 13-a persoană pe lista admișilor. Noroc, ghinion, cine știe?

M-am întors, am lucrat în spitalul visurilor mele. Aici l-am întâlnit pe soțul meu, chiar pe holurile spitalului. A fost și este ceva ce a întregit visul și viața, profund, trainic, cu multiple valori sufletești, spirituale. Văzând în mine dorința cunoașterii, el m-a susținut și mă susține pe drumul meu spre aprofundare. Nu-i deloc ușor și el fiind un profesionist în domeniu, chirurg ortoped pasionat.

A urmat Facultatea de Psihologie, unde profesoara mea și coordonatoare de lucrare de licență, respectiv de master, m-a cucerit prin prezența sa; înainte de toate, am simțit-o ca pe bunica mea care m-a crescut, parcă ne conținea pe toți – când intra la curs ne întreba ce facem, cum suntem iar la finalul cursului ne oferea un scenariu de relaxare, creștere și dezvoltare. Apoi, mi-a plăcut metoda ei, simplă, clară, argumentată – ca și cum cobora deasupra ta și apoi îți deschidea și netezea calea.

Am lucrat câțiva ani ca psiholog, am avut intervenții terapeutice în zeci de cazuri și din nou am simțit că ceva este incomplet, nu înțelegeam legătura dintre creier și corp și cât și cum se influențau reciproc, dar mai ales cui să-i atribui simptomatologia.

Am mers mai departe, beneficiind de susținerea familiei și de sprijinul soțului (în viața din familie, dar și în mentorat profesional, urmând nesfârșite discuții și lămuriri pe teme medicale, care acum s-au transformat în schimburi de păreri). A fost greu, la Medicină nu îți mai oferea nimeni ședințe de relaxare, aici se ofereau gărzi gratis!

Apoi, au apărut copiii. A fost un moment de cumpănă, dar nu m-am gândit nici o clipă să renunț.

Un alt moment care m-a marcat a fost pierderea unui om tânăr, medic și el, prieten al soțului și nașul nostru de cununie.

În perioada stagiului de oncologie am avut un sentiment greu de descris. Parcă toți pacienții treceau printr-un tunel de reflecție, de bilanț al propriei vieți dar și printr-un test al supraviețuirii, mulți erau deprimați. În 4 luni am întâlnit o singură persoană care își luase laptopul și lucra de pe patul de spital. O atmosferă grea sufletește, dar am avut colegi extraordinari, dedicați, pe care pacientii chiar îi iubeau și cărora le arătau afecțiunea lor. M-a impresionat cum veneau la control doamnele și aduceau o mâncare caldă, făcută de ele, colegilor care se ridicau de la birou doar pentru necesități fiziologice – atâtea formalități erau necesare eliberării chimioterapicelor! Gestul lor făcea parte din terapie, se simțeau utile și puternice că au gătit ceva gustos și că au o contribuție la procesul de vindecare. Iar pe hol, în sala de tratamente, se crea o atmosferă de coeziune, de ajutorare.

În perioada aceea, am pierdut un văr tânăr. L-am văzut pe patul de spital de parcă își ispășea o sentință. Avusese  o viață netrăită, neasumată, irosită.

Manifestarile psihosomatice fac parte din viața noastră, uneori ca boală iar alteori ca răsunet al unei condiții medicale.

Deoarece l-am avut pe profesorul universitar doctor Ioan-Bradu Iamandescu, marele alergolog și deschizător de drumuri în psihosomatică, ca model de liant între cele două profesii, pot defini, pe scurt, psihosomatica drept un domeniu interdisciplinar, axat pe relația dintre medicină și psihologie, și care acordă o importanță specială, prin definiție, rolului factorului psihic în apariția dar și în vindecarea sau ameliorarea evoluției bolilor. De asemenea, există ramuri ale Psihosomaticii în cadrul principalelor specialități ale medicinii: psihosomatica reumatologică, ginecologică, alergologică, gastro-intestinală, cardio-vasculară etc.

Rhea Cristina: Ca medic, dar și ca psiholog, vă confruntați adeseori cu boli precum precum cancerul, depresia, excesul de greutate, chisturile, probleme digestive, demența, Alzheimer, tiroida și boli autoimune, insomnii, simbolistica viselor, probleme la copii și altele. De unde vin bolile, tulburările si afecțiunile noastre? Ce se află în spatele lor?

Marinela Andonii: De unde vin? Ce se află în spatele lor? Ele vin din noi și cu noi și tot noi ne aflăm în spatele lor. Am făcut așa, un joc, ca să reliefez cât de importanți suntem noi și în venirea și în plecarea lor, cât și în considerarea noastră ca întreg, minte-corp. Platon spunea: „Nu ar trebui să îndrăznești a trata ochiul fără a trata capul, la fel capul, fără a trata corpul. Și nu ar trebui niciodată să tratezi corpul iar sufletul, nu.”

Despre relația dintre minte și corp se vorbeste încă din Antichitate: Hipocrat, apoi filosofii secolului al XVIII-lea – Decartes, Spinoza, Leibniz – vorbeau despre dualismul minte-corp. Johann Christin Heinroth (1773-1843) este inventatorul termenului „psihosomatic”. Apoi vine Freud cu Instanțele personalității, Pavlov cu Influența emoției asupra proceselor fiziologice și reflexele condiționate, Adler cu Locus Minoris Resistentiae, Seyle (1946) cu Sindromul general de adaptare, Alexander (1950) cu Specificitatea conflictului, Besedovski cu Psihoneuroimunologia.

În paradigma zilelor noastre, boala psihosomatică este un scurtcircuit al vieții emoționale.

Emoțiile noastre, nerecunoscute, neevaluate și înțelese eronat generează stresul psihic, el este actorul pricipal al psihosomaticii.

Rhea Cristina: Cât de importante sunt legăturile dintre boli și conflictele emoționale trăite de oameni, schimburile informaționale dintre psihic, creier și organ, legătura dintre sursa bolilor și tiparele de viață?

Marinela Andonii: Despre psihosomatica nu putem vorbi fără a analiza implicarea sistemelor de transmitere a informației de la cortex la soma în sens psihosomatic și de la soma la cortex în sens somatopsihic.

În cadrul acestor sisteme de transmisie, locul principal îl ocupă sistemul neuro-vegetativ-endocrin, care este un tot unitar și care prin mediatori transmite informația.

Importanța vine din inter-relația psihic-corp. Astfel, medicul trebuie să stabilească corelațiile între evenimentele vieții, desprinse din biografia și istoricul bolii pacienților și familiilor cu faptele patologice.

Din aceste considerente, cunoașterea afectivității devine un prim element esențial în înțelegerea tulburărilor psihosomatice, alături de cunoașterea personalității și a reactivității. Este interesant de văzut și studiat cum pe parcursul vieții unii pacienți dezvoltă nevroze, alții boli psihosomatice iar alții strategii de adaptare.

Există un complex multifactorial, de factori specifici și nespecifici, ce modelează răspunsul individual la factorii etiologici. Avem în vedere trăsăturile de personalitate înnăscute și nu în ultimul rând cele dobândite în cursul experienței biografice. Luăm în considerare interacțiunile și inserțiile în viața socială, dar și situațiile și evenimentele cu răsunet major ce pot juca rol de trigger psihogen.

Cu titlu de exemplificare, literatura de specialitate descrie un tip comportamental A ca fiind reprezentantul ideal, pentru crearea unor premise și colecționarea ușoară a numeroase și diverse stresuri psihice, dezvoltând riscuri pentru boli cardio-vasculare și degenerative.

În concluzie, neținând cont de relația psyche-soma, suntem predispuși la erori și aici mărturisesc că a fost limita mea pe vremea când eram doar psiholog. Care sunt aceste erori?

Păi, prima și cea mai gravă ar fi să atribuim cu ușurință cauzalitatea stresului psihic și să ignorăm cauza organică, ceea ce ar avea consecințe grave dacă nu chiar dramatice.

Cealaltă greșeală, nu atât de gravă dar cu consecințe de ordin economic atât pentru unitățile sanitare cât și pentru buzunarul pacientului, ar fi ignorarea factorului psihologic, în speță stresul psihic și consumul excesiv de asistență medicală, în special analize și explorări extrem de costisitoare.

Rhea Cristina: Ce ne recomandați tuturor pentru o sănătate optimă?

Marinela Andonii: Vestea bună este că avem și trăsături imunogene de personalitate, implicate în adaptare.

Unii le dețin, altii le învață, știut este faptul că viața nu este liniară, prin urmare dansul și balansul vieții necesită conștientizare și intervenție când este nevoie, de preferat precoce și de recomandat de specialitate.

Pe scurt, trăsăturile imunogene sunt:

1. Locusul de control intern, cu alte cuvinte persoana își atribuie comportamentul unei cauzalități interne, cum ar fi propria decizie iar întâmplarea sau destinul au o pondere mult mai mică.

2. Autoeficacitatea, reprezentând convingerea persoanei în capacitățile sale, de a-și mobiliza resursele și a se motiva în rezolvarea sarcinilor, un fel de „știu că pot și încep să fac și termin de făcut”.

3. Robustețea, o caracteristică foarte importantă.

Portretul unei persoane robuste are următoarele caracteristice: aptitudini de a-și controla și influența capacitățile, perseverența în scopurile propuse, percepția asupra schimbărilor de viață ca fiind normale sau provocări și nicidecum invocarea fatalității.

Alături  acești factori doresc să menționez și rolul familiei cu funcțiile ei importante referitoare la cuplu, la creșterea copiilor, la modul cum se raportează în societate. Sunt multe de spus aici, poate rămâne o temă pentru o discuție ulterioară.

Aceste caracteristici oferă protecție, lipsa lor sau slaba dezvoltare nu este fatalitate și nici destin. Importantă este conștientizarea și deschiderea și determinarea în abordarea unor programe de intervenție specifice, individualizarea cazului astfel încât să se îmbunătățească calitatea vieții și să posedăm unelte proprii cu care să facem față stresului psihic care așa cum bine observăm în vremurile noastre are multiple și variate tentacule.

Metodele și tehnicile sunt multiple, frumoase, prietenoase, clar provocatoare în vederea creșterii nivelului de înțelegere dar și în ceea ce privește obținerea unei armonii.

Îmi place foarte mult perspectiva lui A. Einstein: „Nici o problemă nu poate fi rezolvată la același nivel de gândire la care a fost creată”!

Cu această viziune am construit metoda mea de intervenție. Vă împărtășesc un secret.

Când am început Facultatea de Psihologie, mi-am setat intenția, în elanul tinereții și chiar mi-am argumentat motivația când am fost întrebați de ce am ales această facultate, să am un sanatoriu pe malul lacului din copilăria mea. Material, nu mi-am permis acest lucru și pe vremea aceea nici nu îmi imaginam existența unei lumi virtuale care să poată transpune o particică din visul meu.

În sprijinul argumentării relației dintre minte-corp, om-natură, vă redau aici povestea unui caz real.

Când erau copiii mai mici, i-am dus la un centru de călărie. Acolo, unul dintre jochei avea o înfățișare care îți sărea în ochi: înalt, roșcat, musculos, cu o coadă pe spate, un om al munților părea. Peste 2-3 ani, într-un salon, văd un pacient care mi se părea cunoscut. Într-un final, mintea mea l-a localizat – știți, oamenii în pijamale de spital își cam diluează identitatea, metaforic spus.

Ce se întâmplase cu omul nostru? Se căsătorise, soția grijulie, se mutase în Capitală, își luase un alt job, cu o muncă de rutină, în interor. Venise la medic pentru palpitații și valori crescute ale tensiunii arteriale. Ne-a povestit că nu se poate acomoda în oraș mare, departe de natură…

În încheiere, mi-a trecut prin minte un îndemn optimist și motivațional: „Ești responsabil să faci din viața ta o călătorie frumoasă, pe care să o povestești cu aerul unui luptător glorios sau al unei femei înțelepte, relaxat, în fotoliu, nepoților zglobii!”