Misofonia

Dr. Laura Poantă

Ați pățit vreodată să o luați razna când cineva din încăpere își trage nasul sau plescăie? Se pare că reacția nu este o raritate și nici o „fiță” ba, mai mult, are și un nume – misofonia (sindromul sensibilității selective la sunete). Sunt persoane care simt că sunt în pragul unei crize de nervi dacă cineva mănâncă cu zgomot, mai ales când este vorba de alimente crocante (vezi pop-cornul din sălile de cinema), sau care simt că mai au puțin și izbucnesc în plâns dacă cel/cea de la masă ronțăie cu poftă niște coaste crocante. Sunt situații în care cel în cauză ajunge să evite ieșitul împreună cu prietenii tocmai din aceste cauze și evită complet mersul la restaurante. Se pare că o cincime din populația Marii Britanii, de exemplu, suferă de misofonie, conform unui studiu recent desfășurat de King’s College din Londra (Jane Grregory, 2019).

Misofonia înseamnă, deci, toleranța scăzută la anumite sunete și mai este numită și „ura față de sunete”. Sunetele care o declanșează sunt dintre cele repetitive, obișnuite (cele mai frecvente sunt zgomotele provocate de cineva care mănâncă) și nu trebuie să fie intense sau speciale ca să inducă disconfort. Pe lângă zgomotele produse de mâncare (ronțăit, plescăit, supt, sorbit), alte zgomote și sunete care induc frecvent furie reflexă sunt cele din sfera ORL (când cineva își trage nasul, își drege vocea sau își ia avânt să scuipe/expectorațiile) și respirația zgomotoasă, dar și alte zgomote fără legătură cu corpul uman cum ar fi un ventilator, clic-ul repetat al unui pix, foșnetul hârtiei sau zgomotul tastelor. La universitatea Duke din Carolina de Nord există chiar un centru de studiu pentru cei care suferă de misofonie sau de alte emoții incontrolabile declanșate de lucruri minore, de zi cu zi. Există situații în care reacția nu este doar o simplă iritare, ci individul simte că îi crește pulsul, este tensionat sau chiar anxios, simțind nevoia să se ridice și să plece chiar dacă uneori se află în situații sociale care nu-i permit acest lucru. Majoritatea oamenilor sunt conștienți de această reacție exagerată, dar nu o pot exprima pentru că este greu de spus cuiva – „mă enervează cum respiri sau cum mesteci, îmi vine să te pocnesc”.

Nu se știe exact de ce apar aceste reacții; ele se dezvoltă încă din adolescență (unii afirmă că apar chiar mai repede, în pre-pubertate) și sunt orientate în special către membri ai familiei, dar asta și pentru că sunt cei cu care un individ petrece cel mai mult timp. Se constată un obicei neplăcut al cuiva, iar apoi cel deranjat are tendința să acorde din ce în ce mai multă atenție acelui obicei; acest cerc vicios duce la reacții uneori exagerate, mergând până la pusee de tensiune sau tahicardie și transpirații. Aversiunea este uneori atât de puternică, încât duce la despărțire – cercetătorii au înregistrat persoane care au declarat că acesta a fost motivul divorțului, faptul că nu mai suportau zgomotele scoase de celălalt. Alții s-au mutat în repetate rânduri din cauza anumitor zgomote produse de vecini (și nu este vorba despre gălăgie mare sau situații neplăcute reale). Sau alții și-au pierdut sau schimbat locul de muncă pentru că nu se puteau adapta la sunetul repetitiv al unui mecanism din încăpere sau la porumbeii de pe un pervaz, la locul de muncă.

Medicii au recomandat diferite strategii de combatere a reacțiilor anxioase, ca de exemplu o muzică în surdină în timpul mesei care să acopere plescăitul sau, mai simplu, mutatul în altă încăpere. Conform tehnicilor de terapie cognitiv comportamentală, tendințele de evitare ar trebui înlocuite cu opusul lor – în loc să fugi, să dai muzica tare sau să te uiți urât la cel care mestecă în mod infam, ai putea să-i zâmbești dulce și să-i faci un compliment. Cu alte cuvinte, creierul trebuie instruit, învățat că nu este în pericol, că acele zgomote sunt doar neplăcute, dar nu prevestesc un cataclism iminent.

Despre misofonie se știu, încă, puține și datele sunt incomplete și inconstante și pentru că este un subiect despre care nimeni nu vorbește, în special din cauza rușinii de a declara astfel de simptome; dar având în vedere că poate afecta calitatea vieții în mod semnificativ, i se acordă din ce în ce mai multă atenție. Se știe că nu este o fobie clasică (fonofobia este o entitate separată) și afectează mai ales femeile. Unele studii din SUA au identificat prin imagistică (RM) zona creierului ce pare responsabilă de acest tip de reacții – cortexul anterior insular, și au arătat că se activează, concomitent, zone din creier corelate cu frica, memoria de lungă durată și alte emoții. Cei care suferă de misofonie nu au același tip de reacție la stimulii vizuali neplăcuți și nici nu sunt deranjați de propriile zgomote (plescăit, ronțăit), ci doar de cele produse de cei din jur sau alte sunete din mediu. Se pare că se corelează cu unele amintiri neplăcute din copilărie, cele care au făcut ca, prima dată, un anumit tip de sunet să pară periculos sau agasant, iar repetarea lui declanșează același tip de reacții de fiecare dată.

Ca să închei într-o notă veselă, iată un text preluat de pe o ilustrată britanică – „Ce este mai agasant decât zgomotul produs de plescăitul tău când suntem la masă? Nimic!”