Ce-ți pasă ție?
Andrea H. Hedeș
În seara de ajun…nici un suflet pe stradă. Nu se aud colindători, nu se aud nici măcar vocile celor ce pleacă „obosiți” de la vreo petrecere. Nici prea multe lumini aprinse nu sunt, nici prea multe instalații luminoase, nici luminițe pâlpâind în pomul de Crăciun nu se văd prea multe la ferestre. Dar Crăciunul acesta este alb. Doar iarna mai e ca iernile de altădată. În rest… țesătura socială e rărită, subțiată, pe alocuri găurită. Sacru, sărbătoare, familie, comunitate, comuniune, tradiție au devenit cuvinte goale, noțiuni golite de sens, expirate. În schimb, există doar individul, cu un ego inflamat, pentru care nimic altceva nu contează. Nu e de mirare. Privind în urmă, parcă toate s-au coalizat pentru a șterge încetul cu încetul astfel de „noțiuni”, care însă erau viață concretă, care structurau lumea.
Mă aflam cu treabă la un oficiu poștal, înainte de sărbători. Desigur, aglomerație. Cozi la cele doar câteva ghișee deschise. Funcționarele își făceau treaba de parcă erau, toate, începătoare, în prima lor zi de muncă. Prin urmare, răbdarea celor de la rând era tot mai puțină. La coadă stăteau tineri, bătrâni, angajați și pensionari, mame cu bebeluși în brațe, bunici cu copii de mână, elevi, studenți. La un moment dat, după multă așteptare, în care, evident, copii își pierduseră răbdarea, un tânăr, probabil student, aflat la capătul cozii, spune: „Mamele cu copii pot să meargă în față la ghișeu, s-a dat lege. Nu mai stați la rând, aveți dreptul să mergeți în față.” Atitudinea tânărului, nu doar că a fost ignorată, dar atunci când a insistat, militând și pentru dreptul unui bunic ce își ținea nepotul în brațe de zeci de minute, de a intra în față la ghișeu, a fost apostrofat cu mojicie, de un pensionar al cărui argument suprem, spus cu dispreț, a fost: „Ce îți pasă ție?” Cred că aceasta e întrebarea cheie a ultimilor ani și, mai cu seamă, a acestuia. Chiar așa, ce îți pasă ție? Nepăsarea totală față de oricine și orice altceva decât meschinul profit imediat, sau nesimțitul profit care încoronează slugărnicia și obrazul gros al profitorilor de cursă lungă, marchează aceste triste vremuri pe care le trăim. Dar știți ceva, tânărul nu s-a lăsat, și până la urmă, mamele cu bebeluși au avut întâietate la ghișeu. Nu și bunicul cu nepotul în brațe, nu, distinsul pensionar nu a vrut să-i cedeze locul cu nici un chip. Pentru că nu îi păsa de omul de o vârstă cu el, nici cât negru sub unghie. Din păcate, acesta nu e un caz singular. Din păcate, seniorii, bunicii, vârstnicii, nu sunt nici pe departe așa cum ar fi ideal să fie. În schimb, generațiile tinere, blamate, desconsiderate, abandonate din varii motive de stat, de societate, aceștia care stau doar cu nasul în calculator, care nu știu ei cum era pe vremuri, care nu știu cât am suferit noi, ce greu ne-a fost, care nu mai fac școală, care nu au respect, care… vă sună cunoscut? Generațiile acestea sunt cele care mai au idealuri, care nu cred în bine ci fac binele, care iau atitudine, care vor duce România înainte și da, cele după care vom primi o pensie.