Sub semnul speranței
Andrea H. Hedeș
Pandemie, război, război, tensiuni sociale, criză economică, luări de poziție care parcă arată pierderea umanității și o societate, globală, aflată în declin. Cam așa a arătat anul acesta, peste care s-au îngrămădit, copleșindu-l, evenimentele din anii trecuți, începând cu 2020. Mass media insistă să prezinte numai acutele: suferința, disperarea și mizeria umană. Populația noastră nu e doar îmbătrânită ci și bolnavă și căzută pradă dependențelor din cele mai urâte. Dincolo de bolile fizice a avut loc o explozie a bolilor psihice, începând cu cele mai „blânde” precum angoasa și de natură sufletească – singurătatea, sentimentul de abandon, de disperare. Adulți și copii deopotrivă se află prinși în această spirală descendentă din care cu greu pot ieși, din care cu greu pot găsi resurse pentru a vedea serenitatea unei raze de lumină. Nici nu mai trebuie să ne întrebăm cum s-a ajuns aici.
Lucrurile de care putem „să ne agățăm” sunt mărunte iar, la prima vedere, sunt nesemnificative. Dar din ele, picătură cu picătură, putem aduna o cupă din care să sorbim licoarea speranței. De exemplu, în mijlocul zilei, în trafic, o mașină ia foc. Șoferul trage pe dreapta. Până să ajungă la fața locului pompierii, poliția, șoferii aflați în trafic au oprit, și-au luat extinctoarele din portbagaj și au alergat, unii de la distanțe considerabile, (trafic fiind, au putut opri doar la depărtare de locul incidentului), și au alergat să dea o mână de ajutor, fără să stea o clipă pe gânduri. Acest lucru demonstrează că mai există spirit civic, sau, mai simplu spus, că mai există umanitate. Sau, alt exemplu. O întreagă provincie istorică, uneori adulată, alteori hulită, s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare, (află mai multe la rubrica Cartoline), dovedind că „poporul” se întoarce spre sine, se întoarce spre rădăcini, spre ceea ce este valoros, trainic și îi conferă identitate și valoare. Și face acest lucru fără programe de țară, fără programe culturale, fără impunerea unor brand-uri regionale în care nu se regăsește nimeni. Pur și simplu, după ce s-a atins un vârf al alienării, un prag critic, ceva s-a întâmplat și „fondul profund”, acela vechi, tainic, adevărat și de neatins, a izbucnit la suprafață.
Să nu ne pierdem speranța, așadar!
