Dorule, din dor făcut…

Menuț Maximinian

Greu îi doru’ de purtat

 La om tânăr ne-nvăţat

Că zâua nu poţ trăi

Şî noaptea nu poţ durni

 ( Folclor din Bistriţa-Năsăud)

 Între multitudinea de zile dedicate anumitor cuvinte este şi cea dedicată dorului. Am auzit pe mulţi vorbind despre Ziua Internaţională a Dorului. O fi o zi a Dorului, dar una naţională. Cuvântul DOR este doar al nostru, nu se poate traduce. Românii sunt singurii care folosesc un substantiv, și anume dor, pentru ceea ce în alte limbi este exprimat doar prin verbe. Românii au particularizat atât de mult acest sentiment (vezi doinele, poeziile de dor) și i-au dat așa o mare semnificație emoțională și lingvistică. „Există un cuvânt recunoscut la nivel internațional de lingviști și de specialiști în lexică, un cuvânt care nu reușește să fie tradus, trăgând după el aceeași semnificație și împărtășind atâtea simțiri ca în forma sa naturală, limba română. Acest cuvânt este DOR”. (sursa translexical. ro). UNESCO a realizat un dicţionar internaţional de termeni literari ce conţine cuvinte aparţinând diferitelor limbi ale lumii ce nu se pot traduce. Din limba română sunt de netradus „dor”, „doină” şi „colindă”. sursa: hyperliteratura.ro). Sunt doar ale noastre. Şi apoi dorul nu are o zi a lui, dorul ne însoţeşte în toate zilele vieţii nostre (dor de mamă, dor de tată, dor de drăguţ(ă), dor de sat, dor de ţară, ţi-e dor de un lucru, dor…). În lirica noastră, dorul se transformă de multe ori în ceva real, palpabil, parcă izvorând din sufletul plin de durere. Constantin Noica vorbea despre „tensiune sufletească complexă, cu accente de nelinişte, durere, plăcere,dragoste, aspiraţii”. Doina, cea care surprinde atât de bine dorul şi jalea neamului nostru, a fost inclusă în patrimoniul cultural UNESCO. Stările dorului au preocupat, de-a lungul timpului, şi pe scriitorii noştri de la Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu la George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, dar şi pe filozofii noştri – Emil Cioran sau Constantin Noica. Dorul este surprins şi de marii muzicieni în compoziţiile lor. Iată ce spune George Enescu: „dorul, îmi pare singura caracteristică originală a cântecelor româneşti”. Vioara lui Enescu a răsunat şi la Bistriţa, unde a susţinut un concert de binefacere, iar fondurile strânse la eveniment au fost donate pentru a ajuta la construcţia Catedralei Ortodoxe „Sfinţii Trei Ierarhi”, a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 1927, sub directa conducere a protopopului cărturar Grigore Pletosu. Despre imposibilitatea de a găsi un corespondent întocmai a cuvântului dor în alte limbi vorbeşte şi Lucian Blaga: „A traduce de pildă cuvântul «dor» prin «Sehnsucht» nu înseamnă a traduce, ci a circumscrie o neputinţă. Asemenea cuvinte nu «înseamnă» numai ceva, ci ele fac parte, prin chiar sonoritatea lor, din ceea ce ele înseamnă. Şi tot aşa e cazul stării «jale» şi al stării «urâtului»”. Despre prezenţa cuvântului dor în cântecele poporului, Lucian Blaga spune că „dorul nu e cântat prin intermediul obiectului spre care e orientat (iubita, casa, familia, peisajul); dorul e cântat pentru el însuşi, ca stare aproape fără obiect, ca stare al cărei obiect e oarecum retăcut sau numai discret atins…Dorul e socotit când ca stare sufletească învârtoşată, ca o ipostazie, când ca o putere impersonală, care devastează şi subjugă, când ca o vrajă ce se mută, când ca o boală cosmică, ca un element invincibil al firii, ca un alter ego, ca o emanaţie materială-sufletească a individului. Cântăreţul tratează dorul în consecinţă: i se închină sau se luptă cu el, îl transmite sau îl primeşte, îl macină ca pe o materie, îl seamănă ca pe o plantă. Atâtea forme ale dorului nu prea pot fi subsumate categoriei «personificării». Emil Cioran îi atribuie dorului „toate indeterminările sentimentale ale unui suflet”. Profunzimea acestei stări nu putea să nu intre şi în preocupările lui Constantin Noica, cel care spune că reprezintă „o contopire şi nu o compunere”. Am dat câteva din definiţiile găsite de personalităţile reprezentative ale culturii noastre, deşi, până azi, interpretarea acestui cuvânt a născut mulţime de teorii, fiind aşezat în centrul unor studii de specialitate, fie literare, muzicale sau istorice. Pentru că, de-a lungul timpului, poporul nostru a fost însoţit de dor. Dorul de ţară este atât de tulburător descris de tinerii noştri aflaţi pe front în scrisorile versificate trimise acasă mamelor ( „Săraca, mămuca me, / De la multe m-o scos ie, / De la multe, de la toate, / De la două nu mă poate: / Din cătane şi de moarte”) şi iubitelor ( „Pe deasupra cazărmii,/ Trece doruţu mândrii. / Io mă-ntind să-l ieu în braţă, / Căpitanul nu mă lasă. / Căpitanul zice-aşă: / „Lasă doru să se ducă, / Hai înlontru la poruncă; / Lasă doruţu să treacă, / Ha înlontru şi te-mbracă”). Apoi, dorul de mamă este surprins în poeziile anonime, dar şi în creaţiile inspirate din vatra satului, cum este „Mama” lui George Coşbuc, atât de recitată de-a lungul timpului de măicuţele ce-şi aşteptau copiii în poartă: „Să-l văd venind, / Aş mai trăi o viaţă. / E dus, şi voi muri dorind / Să-l văd o dată-n faţă. / Aşa vrea poate Dumnezeu, / Aşa mi-e datul sorţii, / Să n-am eu pe băiatul meu / La cap, în ceasul morţii!”. Între creaţiile eminesciene, printre cele mai cunoscute, este „Mai un singur dor”, surprinzând unul din pragurile riturilor de trecere, acela spre veşnicie ( „Mai am un singur dor / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării; / Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin”). Judeţul Bistriţa-Năsăud păstrează în vatra satelor, în poezia scrisă de ţăranii noştri, dar şi în tulburătoarele doine, mulţime de texte pe tema dorului. Dovadă stau culegerile editate de-a lungul vremii, începând cu cele ale lui Ion Pop Reteganul până în zilele noastre, când Andrei Moldovan a oferit, după 40 de ani de cercetare, posterităţii, sute de creaţii lirice ce se află depozitate la Arhivele Naţionale, dar şi în remarcabila culegere „Literatură tradiţională din Nord”. Dăm doar câteva exemple: „Pe unde trece doru, / Nu poţi ara cu plugu, / Că acaţă plugu-n dor, / Trag boii de se omor; Că acaţă plugu-n jăle, / Trag boii de rup carăle”; „De la munte iese nor, / De la badea-mi vine dor; / De la munte ies tri stele, / De la badea dor şi jele”; „Cine-o zis dorului dor / N-o vorbit cuvânt uşor”; „Până nu ave doru, / Dormem noaptea ca puiu / Şi de când l-am învăţat, / Umblu noaptea ca turbat / Şi ziua ca mort de bat”; „Du-te, dorule, nu sta / Şi despică cetina, / Nu-mi despica inima; / Şi despică molidu, / Nu-mi despica sufletu. / Dute, dorule, în lume, / Să nu-ţi mai aud de nume”. Nu putem face o încheiere mai frumoasă decât cu versuri din Lucian Blaga, cel care, pentru o perioadă, şi-a petrecut verile la căsuţa lui de la Bistriţa şi care defineşte atât de ludic „Dorul-dor”: „Cel mai adânc din doruri/ e dorul-dor. / Acela care n-are amintire / și nici speranță, dorul-dor. / Pe-un drum ne duce dorul-dor, / pe-un drum / ce dincolo de orice călător / mai are-o prelungire. / Nesfârșit e dorul-dor. / Bate-n valea tuturor”. Când dorul va dispărea din viaţa noastră, sufletul va fi, cu siguranţă, pustiit.