Disprețul

Gabriel Burlacu

Mă aflu, fără a intenționa să cumpăr ceva anume, într-o mare și bogată piață din capitală, mă uit cu plăcere la tarabele pline cu fructe, legume, zarzavaturi. Merg să văd și galantarele cu pește, produse lactate, carne și mezeluri. Toate arată foarte bine, îți dau o senzație plăcută de proaspăt.

Mi-au plăcut dintotdeauna piețele noastre clasice, mi se par naturale, bogate, extrem de variate. Nu există ceva pe care să dorești să-l cumperi și să nu-l găsești.

La o tarabă văd un munte de cireșe foarte frumoase, par a fi sănătoase.

Intru în vorbă cu femeia care vinde.

  –  Niște cireșe, vă rog. Sunt românești, s-au copt deja?

  – Nu, sunt din Grecia. Doriți? De cât să fie? Sunt 90 lei/ kg.

  – Păi puneți-mi de 5 lei, în cazul acesta, glumesc eu.

  – Doriți doar un sâmbure și o codiță?

  – Doar atât de 5 lei?

  – Asta pentru că sunteți client vechi și vă cunosc, altfel…

  – ?

  – Vi le treceam prin fața ochilor doar.

    Pe știrile on-line văd că la Bacău, un bătrân de la țară care vindea câteva legături de ridichi de lună a fost amendat de 2 (doi) „inspectori “ vigilenți cu suma de 7.500 lei. O infracțiune mare, , dacă valoarea amenzii a fost atât de ridicată. O femeie în vârstă care vindea niște ouă, vreo 20, din ograda proprie, a fost adusă cu mascați în Capitală să dea socoteală. De vis!

    Disprețul instituțiilor  față de cetățean se manifestă din ce în ce mai mult. Și totul în final se încheie cu clișeul verbal la modă: ne cerem scuze pentru disconfortul creat.

    Am depus la un oficiu poștal cinci plicuri cu noua mea carte de proze scurte pentru niște prieteni și critici literari din provincie.

    I- am anunțat telefonic gestul meu și i-am asigurat că în maximum două zile plicurile vor sosi la destinație. Asta după spusele domnișoarei de la ghișeu.

  – Nu avem timbre cu valoarea necesară, avem cu o valoare mai mare îmi spune domnișoara cu o voce suavă, extrem de politicoasă.

   Amuzat, i-am dat acceptul, spunându-i că la fel mi s-a întâmplat la un alt oficiu poștal. Nu era un capăt de țară dar procedeul era hilar, deranjant.

  – Măcar ajung la destinatari plicurile?

  – Cu certitudine.

    Am început să telefonez după câteva zile, interesându-mă de sosirea plicurilor. Nu sosiseră.

După două săptămâni, mă hotărăsc să merg la oficiu și să întreb ce se întâmplă.

Domnișoara m-a recunoscut, normal. Și-a cerut scuze. Că este singură, că lucrează chiar peste program dar că nu face față volumului mare de muncă și nu le-a putut trimite. Mi-a arătat plicurile mele care se odihneau pe raft.

  – La salariile astea de mizerie nu se angajează nimeni. Se dau mereu anunțuri dar nu vine nimeni.

Mi-a promis că le trimite imediat și m-a asigurat că în două zile ajung.

Să văd!

Întâmplarea mi-a adus aminte de o altă pățanie petrecută cu ani în urmă de data aceasta la CFR.

Într-o iarnă, fără precipitații care să producă întârzieri ale trenurilor, doresc să plec în provincie.

Iau bilet și aștept plecarea trenului. După 10 minute trecute peste ora plecării din stația de formare a trenului, Gara de Nord, se anunță întârzierea. Trec cele 10 minute, trenul nu se pune în mișcare și nici nu se mai anunță nimic. Plecăm după o oră de așteptat în compartimentul cuprins de frig. Adică, o întârziere pe parcurs se mai digeră, se înțelege. Dar să pleci cu o întârziere de o oră din stația de formare este de neînchipuit.

  Nu se poate generaliza, dar sunt greu de explicat asemenea lucruri.

Îmi aduc aminte de vechea glumă care spunea: „cum să facem să nu facem“, căreia nu i-am înțeles sensul corect atunci când am auzit-o  prima dată în adolescență.

Acum nu doar că i-am înțeles sensul, i-am și simțit pe mine însumi… „valoarea”.

Ne complacem, suntem îngăduitori, ne simțim mulțumiți să trăim într-o atmosferă viciată, total necivilizată. Or fi repercusiunile situației din vremurile de dinainte de ‘89?

Ne-am obișnuit să trăim cu două standarde: unul aplicabil clasei bogaților și a îmbogățiților și altul cu prescripții extrem de dure care musai trebuie să fie respectate la virgulă pentru sărăcimea satelor și a orașelor.

Pentru ceilalți s-a inventat prescripția: pentru plagiat, pentru furt, pentru corupție, pentru dare și luare de mită. Pentru orice acțiune care l-ar putea deranja pe un potentat vremelnic.

Noi încă mai sperăm.

Ce altceva am putea face?