Bună ziua, mulțumesc, te rog
Andrea H. Hedeș
Sună telefonul. Un număr care nu se află în agendă. Așteptam livrarea unui colet, o fi curierul.
„- Salut, Andrea! Uite, ajung cam în 5 minute, poți veni ?”
Cine să fie, unde să plec și de unde atâta familiaritate? Nu cunoșteam vocea, dar tonul interlocutorului, o lejeritate care dădea ușor înspre nonșalanță și adresarea pe numele mic, păreau să indice că e cineva care mă știe… de când lumea și pământul. Ei bine, nu, era livratorul, care nici nu mă știa, nici nu își bătea capul cu asta. Era pur și simplu el însuși.
Dacă citești aceste rânduri și nu ți se pare nimic în neregulă, îți recomand cu căldură să cauți Codul bunelor maniere astăzi. Aflată în topul vânzărilor de mulți ani, Codul bunelor maniere astăzi este o carte mereu la modă. Faptul că s-a vândut, că s-a reeditat, că există o ediție aniversară, arată interesul românilor pentru subiect. Dar se vede oare, în viața de zi cu zi, acest interes? Odată ce am trecut pragului casei suntem asaltați de lipsa bunelor maniere. Sau, de multe ori, nici nu trebuie să ne părăsim locuința, fiind suficientă o discuție telefonică purtată cu un curier, cu un livrator sau cu altcineva, pe rețele sociale, pentru ca întreaga zi să ți se strice. Și nu mă gândesc aici la lucruri de mare subtilitate ci la cele simple, care țin de ceea ce numeam „șapte ani de-acasă”. Ce învățai în cei șapte ani de-acasă? Printre altele: Bună ziua, mulțumesc, te rog. Și aceste cuvinte sunt titlul unui cântecel care se învață, (sau se învăța?), la grădiniță. Bunele maniere înseamnă să interacționezi frumos, civilizat cu cei din jur. Adică să saluți. Nu vi s-a întâmplat să salutați lucrătorul comercial iar acesta să nu răspundă la salut? Să spuneți mulțumesc și să nu vi se răspundă? Să dați să intrați pe ușă dar să se repezească altcineva, eventual, împingându-te din calea sa, ca și când ar fi o întrecere? Sau să vă treziți, inexplicabil, că ați devenit per tu, cu cineva? Mai ales asta, e o boală a timpurilor noastre. Tam-nesam, cu toată lumea, trebuie să te iei de mână și să spui tu, întrerupând persoana respectivă, când deschide gura să spună ceva. Argumentele, atunci când există și tutuiala nu e cel mai firesc lucru din lume, sunt ilare: „mă simt în vârstă dacă mi se adresează cineva cu dumneavoastră”, „nu în asta constă respectul”, „ne știm deja de atâta vreme”. Serios?
Felul în care te comporți spune despre tine mai mult decât eticheta hainelor pe care le porți, decât mașina pe care o conduci, decât casa în care locuiești, în cele mai multe cazuri, simbolic, le anulează. Cunoscute și folosite, îți pot deschide drumul și uși, altfel, închise.