Graiul dulce de acasă
Menuț Maximinian
Prin lumea asta largă, pe unde am umblat, mulţi s-au lăudat cu locurile lor frumoase, cu limba lor melodioasă, iar noi, de multe ori, uităm să ne promovăm plaiurile şi graiurile, atât de variate pe cuprinsul ţării. No, dacă tăt îi să ne lăudăm cu vorba de acasă, să o facem. Că la promovarea oamenilor faini de la mine de acasă nu mă întrece nimeni. Şi să începem aşa cum se face la casele noastre, cu voie bună. Şi o hopăitură (strigătură): „Auzât-am o minciună/ C-aicea-i horinca bună!/ Îndulcită cu zahăr,/ Dă-ne gazdă un pahar !/ Un pahar nu ni bugăt/ Dă-ne gazdă olu tăt !/ Că ni-i neamu băutor/ Be o cupă de tri ori / Şi un ol de nouă ori”. Sunt convins că mulţi nu au înţeles mare lucru. Staţi liniştiţi, e de bine. E vorba de ţuică (horincă), pe care, fiind cea mai bună băutură a românilor, o dorim în ol (un fel de damigeană din sticlă), că o cupă (un litru), nu îi bugăt (destul).
Cât am avut de câştigat cu vorba mea dulce de acasă. După vorbă, după port se ştia că îs ardelean, apoi năsăudean şi, mai exact, ţibleşean. Am avut bucuria de a copilări în satul unde lumea idilică a lui Coşbuc avea ultimele tresăriri de frumuseţe. Am crescut cu vorbele spuse de tâna ( bunica), şi prinzând drag de ele m-am trezit peste ani etnologul ce cutreieră satele în căutatea ultimelor poveşti cu zâne, Hojdocea (Baba Dochia), Fata Pădurii, vârcolaci, stigoi, moroi şi câte altele nu se mai ascund pe Văile Someşului şi Valea Ţibleşului. Vorbele de acasă mi-au rămas bine întipărite în inima mea. Nu ştiam eu de cuvinte-madlenă, ştiam doar că trebuie să îmi duc mai departe vorba străbunilor şi să nu îi fac de ruşine. „Să nu întorşi niciodată vorba la nime şî să nu ne faşi de mninune, dragu tânii” sunt cuvintele ce mă însoţesc mereu.
În primii ani de liceu, când mergeam acasă, tâna zicea „no, voroveşti domneşte, nu mai şci vorbile noste”, iar când veneam la liceu, cel mai renumit din Bistriţa, Colegiul „Liviu Rebreanu”, profesorii îmi spuneau „da tu eşti un băiat deştept, vorbeşte literar”. Toată viaţa am fost împărţit între literar şi madlenă, între cuvintele de la „oraş” şi vorba de acasă. Am încercat eu, cumva, să le împac, însă în tot cee ce fac se vede amprenta cuvintelor memoriei ţărăneşti.
În cartea mea „Crucea nopţii”, un capitol este numit „Copilul de apă”. Am avut „Copilărie /Cu gust dulceag/ Şi nopţi scăldate / În vise”. În satul meu „Sub nucul bătrân/ Poveştile prind viaţă” şi „Poţi să zbori/ De mână cu copilăria”. La mine vezi „Pomi pierduţi în coama cailor/ Copii care zboară/ Pe aripi de raţe sălbatice”. În nopţile de iarnă „Lumina arde sub covor / Purtând în ea poveştile Îngerilor”, vara „Mioarele pasc/ Pe cărarea cât un fir de aţă”. Cuvintele mele sunt „Culese din tufa de zmeură/ Pe prispa de lut”, iar „Merele – îngeri pe pământ”.
Vorba de la Giug – vocala ã a fost total înlocuitã cu a, (pa aici, sarantoc, sarat, nanaş, maritatã, Craciun, matuşã, mamaligã), m-a însoţit mereu. Giuganii nu se simt complexaţi cã au accentul respectiv. Nu vor sã vorbeascã „curat”. Şi bine fac, pentru cã altfel România ar pierde din bogăţia culturalã şi din diversitate! Oameni sunt la fel ca vorbele lor: mândri, dar nu trufaşi, aşezaţi şi „rabdatori”. Trăim vremuri în care anglicismele sunt la mare modă, mai ales după pătrunderea, până la sufocare, în viaţa noastră a reţelelor de socializare până în cel mai izolat cătun al ţării. Softurile unor reţele au o traducere proastă în limba română, astfel încât, vrând-nevrând (totuşi, să recunoaştem, nu suntem forţaţi), apelăm la engleză, pe care încercăm s-o asimilăm şi pe care o pocim în fel şi chip. Nu mai avem pauză de cafea, ci coffe-break, nu mai avem cursuri ci training-uri, nu mai avem duminică ci week-end, şi lista poate continua. Suntem la fel ca personajele lui Alecsandri care poceau franceza, în frunte cu Guliţă care aducea mari satisfacţii mamei, Chiriţa, când îi testa cunoştinţele („furculision” în loc de „furculiţă” şi „fripturision” în loc de „friptură”, „franţuzisme” aplaudate de „cuconiţa cu fasoane”). Şi, poate, la fel ca Alecsandri, care a surprins perfect societatea în care trăia, unde snobii se dădeau mari francofoni, am putea să exploatăm şi noi, în creaţiile literare, acest aspect. Cu atât mai mult este datoria mea ca etnolog să păstrez limba bunicilor mei, cu cât văd pe sătenii mei care, după câteva luni petrecute în străinătate, vin acasă şi, vezi Doamne, şi-au uitat limba, pocind-o cu fel şi fel de „spaniolisme” şi „italienisme”. Episcopul Macarie al Europei de Nord spunea că în fiecare ţară există o mică Românie pentru că se află oameni din toată zonele, putând reconstitui provinciile noastre. Ce păcat, însă, că unii nu mai vorbesc româna cu copiii lor, astfel încât, odată cu o generaţie, se pierde transmiterea acesteia, nepoţii venind în vacanţe la bunici şi înţelegându-se cu aceştia prin semne. Ce să le mai spui de cuvintele şi graiul străbunilor, dacă nu ştiu câteva cuvinte elementare româneşti? Ce poate fi mai trist? Este păcat că nu înţeleg că o limbă vorbită în plus este un punct câştigat pentru copil şi, dincolo de toate, trebuie să recunoaştem că, dacă-şi abandonează limba şi nu o predă, ca un testament, mai departe, românul nu este cu adevărat român. Tocmai de aceea, măcar eu încerc să promovez în scris limba străbunilor, fără anglicisme, însă, dacă se poate, cu cât mai mult neologisme şi regionalisme de o frumuseţe rară care, din păcate, dispar odată cu bunicii noştri.
Graiurile se retrag în cărţi. În Giug astăzi nu mai ard lămpile, vechea uliţă zace sub o stradă pietruită. Îmi este vie imaginea satului cu tot ce avea el, cu oamenii şi gospodăriile lor, cu obiceiurile păstrate cu sfinţenie de-a lungul anilor, cu frumuseţea portului şi a graiului nealterat din străbuni. Amintirile se leagă de sărbători, Crăciunul şi Paştile, cu toate ritualurile lor. Apoi de timpul în care munca şi odihna se măsurau în lumină şi întuneric. În arşiţa soarelui oamenii săpau (prăşeau) şirele (firele) porumbului sau încovoiaţi de spinare, cu secera în mână adunau cu grijă şi migală grâul ce asigura pâinea cea de toate zilele. Câte nu aş putea spune despre unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, cu poezii ce pot sta în cartea liricii polulare la loc de cinste – „Cununa Grâului”. Cositul ierbii şi făcutul fânului pentru animale adunau şiroaie de sudoare pe feţele lor brăzdate şi arse de vreme. Nu poate fi şters din memorie tabloul înserării când, rând pe rând, carele cu giboli ( bivoli) aduceau oamenii trudiţi după o zi de muncă istovitoare spre casele lor. Mersul la biserică în imaculatul port popular, jocul de duminică, nunţile erau alte prilejuri de etalare a graiului. Şezătorile pentru torsul cânepii şi a lânii aveau termeni specifici: jârebge, răşchitori, cu elementele războiului de ţesut: stativile, spata, suveicile, sucala, ţevile, vergelele, iţele etc. Pe durata câşlegilor se ţesea, urmând ca până la Paşti hainele să fie terminate, precum şi cele necsare în fiecare gospodărie: tindeauă (cingeauă, prosoape), lepedeauă (lepegeauă, paretară), faţuci pentru pernă, feţă de masă, desagi, ţoale, cuverturi, cenuşare pentru sacii de cules la câmp. Cămăşile femeilor erau „peste cot”, cu alesături „în cruci”, „în păşituri”, cusute „pa dos”, „alesă cu mărgele”, „nevedite” şi trase în „ceară” (război de ţesut). Fetele aveau de obicei „şâr” şi pe umăr, iar la mâneci „cipcă”. Poalele femeilor se confecţionau din pânză de casă. Zadiile se ţeseau în „ceară” în diferite culori, fie din lână, fie mai nou, din „şar” (fire sintetice). Existau două tipuri de zadii: „soţâi” (perechi) şi cu şurţ. Acesta era uneori din postav pe care se brodau manual diferite forme. Pieptarele erau „alese cu mărgele” sau brodate în mătase „cu cunună”. Frânghiile cu care se legau zadiile se confecţionau tot în „ceară” din care nu lipseau culorile tricolorului. Mireasa avea pe cap cunună de sărbătoare şi un „şflaier” (voal). Bărbaţii purtau cămaşă cu guler pe care erau alesături cusute sau alese cu mărgele. Feciorii aveau „şâr” atât la guler cât şi pe umeri, la mâneci şi pe poală. La capătul poalei era cusută „cipca”. Vara se purta pantaloni „pa pcicior”, confecţionaţi în „ceară”, „în patru iţă” şi „izmene largi”, iar iarna se purtau cioareci din pănură. Curelele (brâiele) erau din piele. Unii mai înstăriţi purtau brâu cusut cu mărgele şi clop cu păun ( acum brand al judeţului Bstriţa-Năsăud) în zilele de sărbătoare. Ceilalţi purtau brâu simplu din piele şi clop simplu „de păr” îngrădit cu „bertiţă” din mărgele şi „bumbuşte”. Cei care se căsătoreau nu mai aveau dreptul să poarte bertiţă. Ceptarele (pieptarele) erau fie cu ciucuri, fie brodate cu cunună. Din pănură de lână dată în piuă se confecţionau sumanele, ceoarecii şi obielele pentru opincii.
Să nu uităm de bucatele unice în „meniurile” internaţionale: unsoarea (brânză, fie de oi, fie de vaci, pregătită într-o farfurie în care se alternează pături subţiri de mămăligă cu brânza presărată între ele şi untura topită; jumări de ouă numite „papă”; tocana ( de pui, de găină sau din carnea altor păsări de curte (raţe, gâşte, curci), din carne de oi, de miel, de vită, de porc); cureci fript ( varză călită ); drobgi (mămăligă în ulei din sămânţă de floarea soarelui sau bostan prăjit cu ceapă sau usturoi); pogacea (din mămăliga rămasă de la o masă, făcută în formă de turtă groasă şi prăjită pe sobă sau pe plita cuptorului); balmoşul (pregătit la fel ca şi mămăliga din făină de porumb, dar fiartă în zer de oi), toşmagi ( supă dulce cu tăiţei) şi nelipsitele galuşce, ( sarmale) cu păsat de malai (porumb). Apoi ale porcului, ( cunoscutul cârnaţ, caltaboşii numiţi călbaşi, pregătiţi din păsat de porumb şi jumări din carne grasă, toba). Mâncarea avea la bază legumele din grădină: fasolea, atât uscată, (boabe), cât şi verde, (păstăi); cureciul, (varza); căţeii de ai, (usturoiul), porodicile, (roşiile); pepinii, ( castraveţii); şalacele, (salata verde) şi nelipsitul barabou, ( cartoful). Grăsimile folosite la gătirea mâncărurilor erau untura de porc topită, (unsoarea), slănina afumată, uleiul, (oloiul) din seminţe de dovleac, (bostan).
Cine ştia de hidronime ( Dicşor, Pârâul Sărăţii, Pârâul Stricăţii) ştiam doar că aici merg la şciolnă ( scăldat), de la şurgău (izvor la care era pahar, de obicei apa venea printr-o ţeavă) îmi stâmpăra, setea ( Şurgău de su Steni, Şurgău Ţâncului). Apoi aveam văi sau parăuri pe care le luam de-a lungul pentru a a junge la locuri (Parău Cornilor, Parău lu Greluş, Parău Holanenilor, Parău Poieniţălor, Parău lu Şaie,Valea Boului, Valea Cotozănilor, Valea lui Şormag, Valea Luntrosă, Valea Lupului, Valea Mărului, Valea lui Pantilimon, Valea Ursului, Valea Xânii) şi fântâni şi tăuri (ape stătătoare, bălţi) cu poveştile lor (Fântâna Cucului, Fântâna la Copaşel, Fântâna din Vâlcele, Fântâna la Ştiubei, Tău lu Bodău, Tău Moşucului, Tău Popii). Nu lipsesc oronimele (forme de relief gen coastă, deal, dâmb, dos, faţă) şi amintesc aici doar câteva pentru frumuseţea lor, ( Acastăi, Bârlog, Buza Podurilor, Şerdac, Cleja Popii, Costa Barării, Costa Bâtii, Costa Blagii, Colacu Tăului, Coltouă, Corni, Corlace, Dealu Şiorî, Dâmbu Patrulii). Multe din ele sunt incluse şi în cântecele giuganilor: „Uiuiu pe Dâmbu Gol, / Că mnireasa n-are ţol/ Da i-a face mnirele/ Când a tunge cânele / ş’ i-a face mânesa/ Când a tunge caţaua”.
Şi azi bunicile din satul meu când iese pe uliţã, îşi leagă „naframa” (baticul) sub bărbie – semn că are o supărare şi nu e cazul să o întrerupi din mers. Dacă se leagă la spate e semn de bucurie, de normalitate. La Giug, totul se lua în serios: dragostea şi ura. Prostul renume se moştenea din generaţie în generaţie. Dacă ai furat, toţi copiii, până la a patra generaţie, poartă pecetea hoţiei. Eşti al lui ăla care „a făcut” şi a dres. Aici, dacă nu ai poreclă, nu eşti in rândul oamenilor. Nu exişti. „Vai de cei fără poreclă”, zic diuganii.
M-am înstrăinat de sat, dar esenţa trăirilor mele acolo încă îmi dă subiecte fie ele în literatură, fie în etnologie sau jurnalism. E o poveste inepuizabilă, ca apa vie a Văii Ţibleşului