La strada. Unul din vectorii destinului

Pot spune cu certitudine că strada Kiev / 31 august a fost generoasă cu mine, cu destinul meu de cititor, scriitor, jurnalist, traducător. Unul din exemplele pe care țin să-l evoc (îmi vine să-i spun: fulminant!) e cel legat de sosirea lui Nichita Stănescu la Chișinău și întâlnirea cu el la fostul hotel „Codru”. Era în prima decadă a lunii septembrie 1976, când pe aici se țineau zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească. Oaspeții, participanții mai speciali, fuseseră primiți într-un cerc „restrâns și tovărășesc”, oficial-nomenclaturist. Discreție bolșevic-tovărășească, încât nu se aflase, spre exemplu, nici la Casa Presei (zisă și – se știe de ce – Casa Presiunii), prin redacții (eu eram la Tinerimea Moldovei) că la acel eveniment vor participa și doi scriitori români, unul dintre ei fiind chiar Nichita Stănescu, numele și creația căruia – să nu pară incredibil azi! – pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității, prin cenaclurile literare (la Chișinău, activau vreo 7-8 de asemenea grupări ale debutanților) era foarte popular.

Scriitorii români invitați prin Moscova, nu de la Chișinău. Iar când Nichita Stănescu și Mircea Tomuș sosiseră cu trenul, Pavel Boțu, prim-secretarul Uniunii Scriitorilor din Moldova, sau subalternii săi (avea destui!) nu au trimis vreo mașină după ei, astfel că oaspeții/confrații/frații au fost conduși spre un taxi. La volan – o rusoaică, sau vreo securistă, căreia i se sugerase să nu răspundă la provocările… românilor. Când ajunseră la hotelul „Codru”, Nichita, galant cum era, vru să răsplătească tovarășa de la volan, însă dat fiind că nu avea niciun ban sovietic asupra lui, își scoase cămașa și i-o oferi șoferiței, mai și îmbrățișând-o, aceasta încercând totuși să… păstreze distanța. Femeia zâmbi strâmb, deschise portbagajul și puse acolo cămașa poetului…

În una din dimineți, aflându-mă în fața hotelului, mă pomenesc întrebat de Pavel Boțu, secretarul prim la scriitori: „Ce faci, tinere?!”. Îi spun ce-i spun. „Ce ai zice, dacă împreună cu Gheorghe Dmitrievici (Vodă), veți însoți oaspeții la aeroport; unii pleacă ceva mai devreme”. Propunerea m-a bucurat, Gheorghe Vodă fiind filotimul meu, cel care mi-a susținut și a prefațat cartea de debut, apărută în aprilie a aceluiași an 1976. La aeroport poate că am plecat o dată sau de două ori, conducând nu mai țin minte pe cine. Iar după ce ne-am îndeplinit pe cinste misiunea, nea Gicu, poetul Vodă, zice să intrăm în restaurantul hotelului, unde, într-o nișă destul de încăpătoare, se găsiră locuri și pentru noi doi, la o masă la care se aflau Nichita Stănescu, Mircea Tomuș, Pavel Boțu, Aureliu Busuioc, Victor Teleucă, poate și altcineva, dar, sigur, și ăla de la CC cu ideologia și propaganda, Stati…).

Eram în stânga lui Tomuș, Tomuș – în stânga lui Nichita. Unii din cei prezenți au citit versuri, iar Nichita s-a „dezlănțuit” cu „A unsprezecea elegie”.

 La un moment dat, Pavel Boțu, ca amfitrion-șef, se ridică și – ce credeți că face? – rostește un toast pentru… „Leonid Ilici Brejnev, mare om de stat, lider mondial” etc. Noi cum să procedăm? Ne ridicăm în picioare și bem pentru ce s-a propus…

Ei bine, după o pauză de „Negru de Purcari” sau, poate, de „Cabernet”, Mircea Tomuș zice: „Nichita, acum un timp, și tu ai fost primit de un mare om de stat. Poate spui ceva?” Stănescu se ridică – ce să-i faci, așa a fost, – rostind un toast pentru tovarășul… Nicolae Ceaușescu. Bineînțeles, iar în picioare, am ciocnit paharele, închinând pentru ce ne îndemnase ilustrul coleg.

Și la acea agapă prelungită până mai târziu, Nichita avusese o ținută dezinvoltă, nonconformistă. Gravitatea oficioșilor nu-l timora, de parcă nici nu i-ar fi observat.

Bineînțeles, peste câteva decenii trecute, mărturiile vin oarecum mai dez-afectate, însă unele momente ale acelor întâmplări excepționale, precum le trăiam eu atunci, le pot invoca aproape cu exactitate. Era fascinația unui mare poet, poate că azi considerat ceva mai puțin important, depinde… Speram să-l mai revăd pe Nichita. Ba, într-o vreme, se zvonise că Stănescu va veni din nou la Chișinău. Însă nu a sosit. Cică, între timp, s-ar fi îndrăgostit lulea, etcetera…

Iar acum vreo doi ani am făcut ultimele fotografii ale fostului hotel „Codru”, ce se afla în proces de demolare. (Se zvonea că, chipurile, clădirea chișinăuiană fusese plagiată după una din spațiile scandinave… Oricum, „Codru” avusese o istorie dinamică, o bună parte din care a fost fixată, înregistrată în arhivele KGB-ului.)

Eh, de câte ori și în câte locuri strada 31 august 1989 și-a tot schimbat înfățișarea! Uneori spre bine, alteori – nu prea… Precum în cazul tuflirii pe de laturile clădirii Teatrului „Licurici” a unor localuri de consum, atât de nepotrivite cu anturajul – clădirile Muzeului Național de Arte, Teatrul „Licurici”, „Muzeul de Istorie și Arheologie, în față – Biblioteca Națională. Cunosc istoria – e un bine, o cedare pe care i-a făcut-o fostul primar Urechean (trebuia… urecheat!) unui amic. Cu astfel de amiciții, cedări, închideri de ochi la fărădelegi Chișinăul a fost și continue a fi sluțit, desfigurat…

În fine (de etapă), câteva decenii la rând am tot străbătut strada Kiev, apoi 31 august, pe aceasta trecând-o, pedestru, și azi, uneori fredonând melodii din celebrul film al lui Fellini La strada (ah, Dino Rota!…). Pentru a nu fi repetitiv, n-o să mă refer in extenso la motivația care a schimbat… ecuația: totul porni de la mișcarea de redeșteptare (nu de… renaștere, pentru că nu eram… morți, nu?) națională, multe din impulsurile ei inițiale având loc în incinta Casei Scriitorilor. Dar și pe Aleea Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” (azi; altădată – altcumva numindu-se…), având și ea, latura de sud, tangentă cu strada 31 august.

Aici, clădirea fostului Muzeu al… Partidului Comunist a fost „cucerită” de Ministerul Justiției și Arhiva de Stat (de unde, de altfel, mi-am adunat unele motivații pentru… pensionare). Fosta clădire a comitetului orășenesc de partid (unic și buldog) mai întâi i-a fost atribuită unui colegiu de arte plastice, apoi a intrat în ea Ministerul de Externe. Vizavi – Casa sindicatelor, iar, lateral pe dreapta, – sediul UNESCO.

Leo Butnaru