Eminescu-i remușcarea dorului de absolut. Relativ…

Image by azerbaijan_stockers on Freepik

Mercurialul lui Eminescu. În Valle Nera…

În piața de vechituri a orașului nostru un geambaș vindea, la ofertă, bustul lui Eminescu. Îl dădea cu zece lei. „Nu vezi ce mic e”, îi reproșez eu, „mai lasă dracului din preț”. (Adevărul e că la alte busturi aflate pe tarabă, la Vlahuță Alexandru, la Cârlova Vasile și la Barbu Paris Mumuleanu, meșterul nu  s-a zgârcit deloc nici la ghips, nici la fantezie. Nu foarte multă, doar așa, să fie…) Geambașul meditează puțin și reface oferta: „5 lei. Ultimul preț!” „Trei lei, nu face mai mult…” „Trei lei și-o țigară”, zice mulțumit geambașul c-a ameliorat, la țanc, oferta. Îi ofer banii și-i întind  țigara. Era o țigară dintr-un pachet din alea care te avertizează  că „Fumatul crește riscul de orbire”. Fiica geambașului, o puștoaică frumoasă, de vreo zece ani, pe care nici unul din noi n-o băgasem în seamă, a început să plângă în hohote. Printre lacrimi și muci, fata s-a uitat adânc în ochii vânzătorului care nu știa ce vinde: „Tată, tată, cum ai putut să-l vinzi pe Eminescu? Doar pe trei lei și-o țigară?” „Inflația e galopantă, fata mea, și printre poeți și printre leii mei. Chiar voiai ca mâine să-l dau doar pe doi lei!, s-a scuzat geambașul… Pe mine, mie, redă-mă!, am auzit, în prima noapte de când Eminescu a fost doar al meu, un glas sfâșietor care cerșea îndurare. Venea parcă de foarte departe, poate dintr-o bătrână odă-n metru antic, dar țâșnea chiar din tenebrele unei plase de-un leu. Fenomenul ăsta, oarecum paranormal, se petrecea în timp ce Vlahuță, Cârlova și Paris (vă asigur c-a fost aevea, nimic nu se petrecea ca-n vis…)  tăceau adânc, tăceau asurzitor,  tăceau chitic. C’est chic, n’est pas?

Mihai Barbu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *