Mișcarea feministă a avut două brave precursoare în Cartierul Evidențiaților
Mișcarea feministă a avut două brave precursoare în Cartierul Evidențiaților:
- Amalaberga Kristal, o doamnă supraponderală
Când îmi făcea curte bietul Anton era atât de emoționat că l-au scăpat pârțurile. Se rușinase și se roșise atât de tare încât părea aidoma steagului roșu ce fâlfâia pe unele blocuri din cartierul nostru. Ne plimbam, de mână, pe un drum discret aflat pe lângă gardul din țăruși împletiți ai baciului Miron Ababei, proprietarul dealului din împrejurimi. Cum mitraliera de la fundul lui Anton nu înceta să tragă din toate pozițiile, așa precum teroriștii la Revoluția română, iubitul meu a luat un par și a început să se joace, plimbându-l, apăsat, printre țărușii gardului. „Zgomotul și furia seamănă, Tony dragă, dar mirosul – nu!” Am apreciat intenția sa de a-și masca emoțiile iar el mi-a promis că, dacă voi trece cu vederea ineditul acestei cereri în căsătorie, n-o să mă mai supere niciodată. Eu i-am prins atunci slăbiciunile și am profitat din plin de ele. L-am pus să-mi spele, manual, rufăria pe vremea când încă nu se inventase încă mașinile de spălat. Cel mai greu i-a fost să-mi albească chiloții mei groși, care-mi ajungeau până aproape de genunchi. Acei chiloți pe care niște impotenți (nu dau nume dar pe care mi i-a deconspirat, cu lux de amănunte, doamna Maria Hoffman) i-au numit „moartea pasiunii”… Aveam câteva perechi pe care le scoteam la uscat pe o sârmă întinsă în fața blocului, ce traversa o străduță de acces spre Parcul dr. Petru Groza. Imaginea acestor chiloți mărimea XXXXL, de diferite culori, i-a făcut fericiți, o vreme, pe mulți dintre luptătorii anticomuniști care se mai ascundeau prin Munții Roșiei. Ei scrutau zilnic, cu binoclurile lor, orizonturile roșii din Orașul Cărbunelui. Când zăreau chiloții mei credeau că-s parașutele din desantul american care urma să ne elibereze orașul, ținutul și, ulterior, România. Cu timpul s-au obișnuit și cu această iluzie optică. Am fost o femeie supraponderală, mi-a plăcut să stau pe bancă, alături de prietenele mele Părăluța Costea, Zârna Marossy și Werbina Schwartz. O adevărată Internațională socialistă. De asta ne și plăcea să privim lumea de sus. Ne potriveam și ne completam de minune. Când râdeam, se zguduia banca și alungam toate spiritele rele din cartier. Iar de Ignat provocam o bucurie generală pentru toată lumea, și pentru cel sărac și pentru cel avut: „Și veni și cel Ignat/ Și pe mine m-au tăiat/ Boierii luară slănina/ Și țiganii căpățâna/ Ne-ajugându-le căpățâna/ Șterpeliră și găina/ Mirosind a unturică/ Șterpeliră și-o pisică”! Din păcate toate trei am plecat mai repede Dincolo, în ciuda tuturor studiilor care ne asigurau că noi avem o speranță de viață mult mai mare decât a lor. E vorba chiar de bărbații noștri, niște stahanoviștii, acolo și ei, ce știau dureros ce-i cu mia de lei…
- Tovarășa Părăluța Costea, inițiatoarea Lectoratului femeilor evidențiate
Dis de dimineață, mergeam la chioșcul de ziare și tutun al lui Olăhuț și cumpăram Scânteia. (Odată, din greșeală, am cumpărat și Secolul XX, o revistă care avea pe copertă portretul Tovarășului Dej. Abia acasă am observat că poza era înconjurată de un chenar negru…) După ce alegeam un articol pe care să-l citesc cu intonație, făceam un prim exercițiu în fața oglinzii din baie. Apoi o chemam pe mama și o trimiteam, prin cartier, să invite femeile la Lectorat. Lectoratul femeilor evidențiate. Îi spuneam mamei că nu admit absențe pentru că e o sarcină de partid pe care mi-a trasat-o chiar bărbatu-meu, Tovarășul Amfilohie Costea de la Partid. Cei din cartier știau că bărbatu-meu era șef și la consiliul popular așa că nu le era deloc la îndemână să se pună rău cu mine. Au venit, la primul apel, tovarășele Beraru, Tomozei, Kristal, Marossy și Schwartz. Cu ultimele trei mai stăteam pe banca din fața blocului nostru pentru că, oricum, eram casnică și n-aveam nimic mai bun de făcut. În afară de lectorat, desigur… În timp ce eu citeam articolul de fond, mama a pornit mașina de spălat și eu a trebuit să ridic vocea ca să pot acoperi zgomotul de fond. Ideea noastră era că trebuia să demonstrăm că, înainte de toate, suntem și gospodine nu doar niște propagandiste. Surorile Beraru, care stăteau cel mai aproape de mașina de spălat, s-au ridicat și au plecat primele. Mi-au zis că nu se pot concentra și că, atunci când vor merge la alimentară o să se oprească, negreșit, și la chioșcul de tutun ca să ia Scânteia. Era o primă victorie. Lectoratul a mai funcționat o vreme. Cât timp banca din fața blocurlui nostru a rezistat eroic la apăsarea zilnică a trei funduri elefantine a fost bine. Când scândurile băncii au început să cedeze a fost greu să mai aduc doamnele la aceeași masă. Am avut o informație, verificată din trei surse foarte serioase, că vestea despre succesul lectoratului nostru a ajuns până aproape de București. Ce păcat, mai aveam de făcut un singur pas. Un pas și le-am fi dat tuturor peste nas…
Mihai Barbu
