La strada. Unul din vectorii destinului (1)
Nu pot spune cu certitudine dacă, la prima mea descindere la Chișinău, într-o excursie de acum cam șaizeci de ani, tovarășa învățătoare ne-o fi dus și pe strada imediat următoare bulevardului Lenin, numită Kiev. Țin minte doar plimbarea și distracția prin parcul Catedralei, pe lateralul acestuia dinspre strada Pușkin, unde ne luam avânt și lunecam pe trotuarul făcut loc de lunecuș de alții, înaintea noastră. Dezechilibrându-se în viteza lunecării, vreuna din mogâldețele ce eram se pomenea aruncată de pe pistă, bufnind, berbecește, cu capul în burta vreunui trecător care, bineînțeles, nu era orășean delicat în toate – mai înjura, mai te ajungea cu un picior în fund! „Bă, țărănoiule!”, auzeai cum agresatul îl preamărea, spre negativ, firește, pe colegul nostru făptaș care, ca fiecare altul dintre noi, nu era decât un pui de sătean de la Răut, ce dorea să-și petreacă din plin libertate ființei, la prima sa descălecare într-un oraș sadea, capitalie de re(s)publică unională.
Dar e sigur că prima mea promenadă pe strada Kiev mi s-a întâmplat în 1964, când, în urma unor peripeții și răzvrătiri adolescentine (plecasem din școala medie din satul de peste Răut, Chițcani, unde eram subevaluat la unele materii), am fost înscris elev la școala medie Nr. 11 „Ion Creangă” din Chișinău. Atunci am făcut o tentativă de a deveni cititorul Bibliotecii Naționale, dar s-a dovedit că nu se poate: încă nu aveam pașaport, nici un alt document care să confirme locul meu de trai în oraș. „Cum să dăm noi cărți pe mâna unui necunoscut, fără repere de localizare administrativă?!”
Destinul îți corijează planurile, perspectivele, încât eu m-am văzut nevoit să mă reîntorc în sat (80 de kilometri nord de Chișinău), să-l susțin pe tatăl, care trecuse prin două complicate intervenții chirurgicale și, provizoriu, își pierduse capacitatea de muncă.
Însă destinul, spuneam, știe și să amelioreze, să te încurajeze din nou. Astfel că, chiar în zorii despărțirii de școala medie din Ciocâlteni (aveam patalama la mână, plus medalia de eminență), condus de clasa noastră a X-a C la șosea, eu porneam spre Chișinău în buzunar cu invitația de a participa la o conferință unională (adică din întreaga… Uniune Sovietică) a tinerilor literați. Recomandarea și invitația veneau din partea ziarului „Tinerimea Moldovei”, în care mi se întâmplase debutul poetic al elevului ce mai fusesem ca ieri.
În fine, ajuns la Casa Presei, prezentându-mă redactorului-șef, primesc îndrumările necesare: decontare la contabilitate, cazare, iar a doua zi să fiu prezent la deschiderea conferinței, pe strada Kiev numărul… (Să reținem: și Casa Presei avea atingere de strada Kiev, la intersecția ei cu str. Pușkin Nr. 22).
Dar s-o iau pe scurtătură. Devenind student, strada Kiev era una din cele mai frecventate de mine. Aici se află Biblioteca Națională, unde mi-am petrecut zile și prelungi înserări. În clădirea în care își are sediul actualmente Muzeul Național de Arte era situată Uniunea Scriitorilor. Aici veneam la discuțiile primelor manuscrise ale tinerilor. Aici mi-a fost discutată și viitoarea mea primă carte de poeme (în 1974).
La Casa Presei exista un cenaclu cu tradiție, „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”. La biblioteca Națională – cenaclul literar „Miorița”. Ne întâlneam la cenaclu și în Casa Orășenească a Tineretului, situată undea la colțul străzii Kiev cu Miciurin, pe atunci, Sfatul Țării azi. Iar la Institutul Politehnic, în blocul său de pe strada Kiev (fostă clădire a Seminarului Teologic, în care a studiat Alexei Mateevici), eram invitați la cenaclul „Ramuri”. Pe atunci se întrunea în ședințe și cenaclul literar de la Institutul de Medicină, însă curând satrapii regimului comunist au exclus limba română din procesul de predare, manualele în limba română fiind pur și simplu distruse, iar profesorii și studenții – intimidați, învrăjbiți între ei. Turnătorii se înmulțiseră alarmant. Îi avusesem și noi la universitate, destul de mulți. Post factum, puteai să-i depistezi după modul cum făceau carieră, agreați și promovați de partid, comsomol, kgb. Erau unicii cărora li se permitea te miri ce călătorii peste hotare.
Apoi Uniunea Scriitorilor a trecut în clădirea de pe strada Kiev 98. Aici veneam la redacțiile revistelor „Nistru”, „Kodrii” (aceasta în rusește). Aici și-a transferat sediul săptămânalul „Literatura și Arta”, al cărui angajat eram.
Într-o dimineață, pe când coborâsem din troleibuz la Casa Presei, luând-o spre USM, pe strada Kiev am văzut un caz puțin atipic: niște muncitori rodeau cu mari perii de oțel peretele din chirpici de calcar sarmatic al casei, în care locuiau ștabii timpului, inclusiv imbecilul secretar-prim al comuniștilor din RSS Moldovenească. Locul acelei rosături se mai vede și azi, calcarul peretelui fiind, încă, ceva mai deschis la culoare, decât patina vremii de pe întregul zid. Aflu că, noaptea, oameni curajoși scriseseră cu vopsea pe peretele politrucilor „Cuib de dvoreni”. Să vezi, chiar pe cuibul ce avea milițieni de gardă! Mare scandal, mare vâlvă, mare daravelă… antisovietică! Spectacol, nu alta! De altfel, ca și „spectacolele” cu reconstruirea clădirii, în care actualmente se află Muzeul de Istorie și Arheologie: a fost „împinsă”, strămutată cu 10 metri îndărăt, mai departe de stradă. Cazul însă avusese precedent: clădirea, parcă dotată cu ambrazuri în loc de geamuri, a CC al PCM, pe când deja avea temelia (și… sub-temelia: buncăre etc.) pusă, băgată adânc în pământ și apărută cam la doi metri deasupra lui, a fost distrusă (milioane de ruble, ce mai!) și împinsă cu vreo 15 metri îndărăt. Așa dorise bossul… bossovicilor, Bodiul-coadă-de topor!
Pe această arteră urbană este situată și biserica „Sf. Pantelimon”, care la începutul anilor ’90 a revenit la menirea ei, duhovnicească. Însă comuniștii o pângăriseră, în spațiul respectivului lăcaș deschizând o așa-zisă sală de degustație (a vinurilor). Unii degustau, alții beau în toată (fărăde)legea! Din vreme în vreme, trec pe lângă acest locaș fie și din necesitatea de a intra la policlinica, oarecum discretă, cu care se învecinează. Dacă aprinzi o lumânare în biserică, înainte de vizita la medici sau după ea, te simți parcă mai în siguranță, mai în bună stare sufletească și trupească.
Leo Butnaru
